O scimbolo ‹ò› o s’addeuvia solo pe marcâ o son da ‹o› averta tònica. Quand’a lettia a l’é atona, l’avertua do son a l’é meno marcâ. Pe sta raxon, e ascì pe no creâ de ambiguitæ, in poxiçion atona a lettia a se scrive donca ‹o›, sensa l’açento: ommetto , ottobre , etc.

A prononçia de poule che terminan co-i dittonghi atoni -ao e -eo a varia de spesso da persoña à persoña. Pe no arrivâ à de scituaçioin donde de picciñe variaçioin de prononçia pòrtan à unna moltipliçitæ de grafie despæge, pe sti caxi se mantëgne e grafie tradiçionale -ao e -eo.

In azzonta, e terminaçioin tradiçionale permettan de vedde ciù de lengê a connescion co-e forme plurale, che – independentemente da-a prononçia do scingolare – se prononçian delongo -ei [ej] e -ai [aj] respettivamente.

Exempi:

• angeo  [ˈaŋdʒɔw] ~  [ˈaŋdʒju] ~  [ˈaŋdʒew]; plurale angei  [ˈaŋdʒej];
• gambao  [ˈɡaŋbɔw] ~  [ˈɡaŋbɔː] ~  [ˈɡaŋbaw]; plurale gambai  [ˈɡaŋbaj].

Inte poule d’origine grega e latiña, a prononçia do dittongo atono au- a varia de spesso da persoña à persoña, ò da-o contesto. Pe no arrivâ à de scituaçioin donde de picciñe variaçioin de prononçia pòrtan à unna moltipliçitæ de grafie despæge, pe sti caxi se mantëgne a grafia tradiçionale au-.

Exempi:

• autô  [ɔːˈtuː] ~  [ɔwˈtuː] ~  [awˈtuː];
• autoritæ  [ɔːˈturitɛː] ~  [ɔwˈturitɛː] ~  [awˈturitɛː].

Inte squæxi tutti i caxi, a combinaçion eu a representa o son  [ø]. L’é de ræo che, pe dötrei caxi de poule d’origine grega, se peu avei de prononçe despæge, con de variaçioin da persoña à persoña ascì:

• reuma  [ˈrewma];
• Euröpa  [ewˈrɔːpa] ~  [ɔwˈrɔːpa];
• euro  [ˈewru] ~  [ˈejru];
• europeo  [ewruˈpeːu] ~  [ɔwruˈpeːu].

Inte ste combinaçioin, comme s’é visto, a lettia ‹u› atona a l’à o son semivocalico [w].

E rare ecceçioin an da fâ co-e forme derivæ da poule inte quæ a ‹u› a l’ea tònica. Inte sti caxi, a lettia a tëgne un carattere pægio e a representa o son semivocalico [ɥ] (sciben che peu ësighe, inte çerti caxi, de variaçioin de prononçia). Pe exempio:

• da figua  [fiˈɡyːa] s’avià figuâ  [fiˈɡɥaː] e no [fiˈɡwaː], figuativo  [fiɡɥaˈtiːvu] e no [fiɡwaˈtiːvu], etc.;
• da seguo  [seˈɡyːu] s’avià seguessa  [seˈɡɥesˑa] e no [seˈɡwesˑa], etc.;
• da scuo  [ˈskyːu] s’avià ascuî  [asˈkɥiː] e no [asˈkwiː], etc.

Inte pöchi caxi, s’addeuvia i açenti in sce quarche poula monoscillabica.

• Pe convençion stòrica, se marca l’açento in sciô nomme cà , o pronomme debole de cortexia scià , e i avverbi scì , sciù , ciù , là , lì .
• S’addeuvia l’açento pe aggiuttâ à distingue chì  avverbio da chi pronomme, dà  verbo da da prepoxiçion, à  verbo e prepoxiçion da a articolo e pronomme debole, é  verbo da e congiunçion, stà  verbo da sta aggettivo.

Inte pöchi caxi, peu ëse d’aggiutto marcâ i açenti tònichi pe resòlve de ambiguitæ, comme tra càrrega  e carréga .

Dæto che i açenti fan vegnî ciù difficoltoso segge o leze segge o scrive, e dæto che inte squæxi tutti i caxi e ambiguitæ se resòlvan de lengê pe mezo do contesto into quæ e poule en scrite, se conseggia de addeuviâ sti açenti facoltativi de ræo.

Inte forme da primma e da tersa persoña scingolare da coniugaçioin di verbi a-o futuo, gh’é de fòrte variaçioin de prononçia da persoña à persoña in sciâ longhixe da vocale tònica. Pe convençion, se scrivian donca con l’açento grave, sensa marcatô de longhixe: cacciò  ~ , caccià  ~ , travaggiò  ~ , travaggià  ~ , etc.

Sta convençion a permette ascì de distingue con ciù tanta façilitæ e forme de l’infinito comme cacciâ  da quelle do futuo comme caccià  ~ .

A lettia ‹ñ›, ch’a representa o son da ‹n› velare davanti a-e vocale, a se peu vedde inte ben ben de poule zeneixi, comme persoña  e æña .

Sta lettia a l’ea za in deuvia into Seiçento, ma a l’é vegnua ancon ciù frequente inti testi zeneixi stampæ à partî da-o Setteçento: â retrovemmo, pe exempio, inta Gerusalemme deliverâ, inte euvie do De Franchi, inte l’ediçion do 1745 da Çittara do Cavallo, inti testi do Luiggi Pedevilla (o Lunäio do sciô Tocca, a Colombiade, etc.), into diçionäio do P.F.B., inte strenne de l’Euttoçento comme O Balilla, inti scriti do Freirigo Gazzo (a seu traduçion da Comedia e atre euvie), etc.

À partî da-o comenso do Neuveçento, a ‹ñ› a l’é stæta deuviâ sempre ciù pöco. L’é façile che segge perché o scimbolo o no l’ea presente inte tastee de machine da scrive italiañe, che pròpio inte quelli anni comensavan à diffondise in Italia (a dita Olivetti a l’é do 1908). Incangio da ‹ñ›, s’addeuviava de spesso de alternative comme ‹nn›, ‹nh› ò fiña ‹nn-›. Unna scituaçion analoga, pe l’italian, a l’é quella de lettie grande açentæ: dæto che e tastee italiañe no an i caratteri comme ‹È›, s’addeuviava incangio a combinaçion ‹E’›, mascime inti ambiti informali, e st’andio o l’é arrestou fin a-a giornâ d’ancheu.

Graçie a-e neuve tecnologie, ancheu a lettia ‹ñ› a peu ëse addeuviâ torna de lengê. A l’é in deuvia inte tutti i progetti da nòstra assoçiaçion; inta pagina zeneise do cotidian «Il Secolo XIX»; inte reviste d’informaçion «O Zinâ» e «O Stafî»; inte collañe de lettiatua ligure Zimme de braxa, E restan forme e Biblioteca zeneise; e pe tanti atri progetti de natua scientifica portæ avanti ascì à livello internaçionale.